Cu ochii pe Regina
Totul a inceput cu tragerea la sorti a optimilor Europa League, in urne aflandu-se si bila cu numele echipei romanesti Unirea Urziceni. Sa fiu sincer, nici nu ma interesa prea mult cu cine cade, avand in vedere ca avea sansa porcului de Craciun, cu orice echipa ar fi cazut. Cel putin asa credeam pana cand, surpriza: sortii au decis sa joace cu cea mai titrata echipa ramasa in competitie, multipla campioana europeana F.C. Liverpool!!! Cand e sa-ti mearga rau, asta e! Dar pana la urma noi, romanii, am fost mereu o generatie de incercare (mereu pe post de cobai, mai ales politici), si gasim repede o modalitate de a ne autoincuraja, deci ne-am zis ca mai bine-i sa cazi de pe un cal frumos, daca tot e sa cazi. Ce-i drept, nu ma gandeam ca o sa vad live meciul, dar intr-o seara, uitandu-ma la pacatosul de tv, am vazut o transmisie de pe Anfiel Road, si am vazut cum 55 000 de nebuni frumosi au cantat ”you’ll never walk alone” de mi s-a facut parul maciuca (sau maciuca par, ca nu mi-am dat seama) si am hotarat pe loc ca a sosit vremea sa vad si eu un meci pe viu in Anglia, dupa ce toata copilaria am vazut pe Rush, Dalglish, Grobelaar, etc, pe televizor alb-negru, si cu comentariu bulgaresc (apropos, niciodata nu le-am multumit bulgarilor pentru asta).
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l sun pe prietenul meu Tase, sa-l intreb – ce-i drept, cam intr-o doara – daca ar putea sa ma rezolve de bilete la meci (stiam ca are prieteni la Urziceni), si, belea, a rezolvat instantaneu. Si uite asa a inceput chestiunea. Cauta bilete de avion, scumpe rau, 620 euro de persoana dus-intors cu KLM!!! Cauta cazare, preturi de infarct: 120 lire sterline pe noapte, cu mic dejun de la alimentara! Am inceput calculele. Slab – prost, ca sa zic asa. Si daca mancam conserve de peste aduse de acasa, tot ieseam pe la vreo 53 milioane de pereche, pentru ca am uitat sa va spun ca m-a mancat in c…(academic vorbind) si am comandat 4 bilete, ca ma gandeam ca o sa mearga mai multi prieteni, si cand au aflat scorul, si-au adus brusc aminte ca aveau toti treaba in ziua aia. Ce ma fac? Sun pe nea’ Fănică (Stefan Ion, presedinte Calarasi la PSD), si o bag “cotită” ... “Nea Fănică” ii zic “am mare nevoie de ajutor si numai tu ma poti ajuta!” “Se rezolva” zice el, fara sa ma intrebe ce. Si ii explic. Am auzit un zgomot de cazatura in telefon! (uitasem sa-i zic sa stea pe scaun), si, cu o voce care nu era a lui, a zis ca imi trimite banii. Am rasuflat oarecum usurat. Si da-i si cauta “again and again” si, pana la urma, am gasit bilete de avion dus intors cu KLM la 318 euro/persoana , un hotel mai la margine cu 60 lire/noapte /camera cu mic dejun buffet suedez, plus biletele de meci 32 lire, am ajuns la un pret de vreo 480 euro de persoana. Bine – zic eu.
Zboară puiule, zboară
Ne-am imbarcat joi, 18 02 2010, ora 7.00, pe Otopeni , noi si colegele de apartament, dupa ce am trecut de check-in, nu fara peripetii (ne-au pus sa ne descaltam si astfel am vazut ca nici un pasager din cursa respectiva nu era director de banca mondiala). In avion, Boeing 737, destul de nou, un danez si o daneza ce nu prea stiau poloneza (nu am gasit alta rima), ne-au intampinat cu zambetul pe buze, urandu-ne zbor placut pana la Amsterdam (aici urma sa facem escala de o ora). Am decolat, pe monitoare a aparut o harta tip GPS, pe care scria ora locala, ora Amsterdamului, temperatura de afara(-55 grade Celsius) altitudinea(10 000 m), viteza avionului de 80 tone (850km/h), timpul pana la aterizare, 2ore si 25 minute. Cald de muream. Taranu’ de mine, cu geaca pe el, sa nu cumva sa mi-o fure careva. Eram lac de transpiratie, dar am tacut, sa nu ma fac de ras. La vreo ora de la decolare, a venit si “festinul”, adica un pahar de orice, si doua chestiuni minuscule pe post de sandwich-uri, unul alb si unul negru, cel negru cu carne de pui si salata verde care in mod sigur era de plastic, cel alb cu unt si branza (cel putin asa scria pe ambalaj), pregatite intr-o fabrica ce se numeste Family Baker. Le-am inghitit, ce sa fac, mai ales ca echipa mea de suflet, Univesitatea Craiova, are antrenor olandez (la fel de insipid ca si gorgoazele inghitite).
La ora 9 am la Amsterdam am aterizat, ce-i drept transpirat (hai ca iar am nimerit-o). Bagajele urmau sa fie transbordate de ei. Noi - la control (din nou). Iar m-am uitat atent. Nimic de la Banca Mondiala, dar aici ne-au bagat pe rand intr-un fel de borcan de sticla, unde ne scanau de se vedea toata dotarea din chiloti. Cel putin la mine, o zdrahoanca de daneza a zambit cu toata gura si a vorbit ceva in limba aia imposibila cu un flacau care m-a mai si pipait (probabil ca nu le venea sa creada, sper eu).
Dupa ce ne-au cautat de oua, am plecat sa ne imbarcam din nou in cursa Amsterdam (al doilea aeroport ca marime din Europa, pe nume Schiphol) –Liverpool, pentru zborul in care timpul nu trece (as zbura toata viata cu cursa asta), si spun asta pentru ca zborul dureaza o ora, diferenta de fus orar este tot de o ora, si deci pleci la 10 a.m. si ajungi la 10 a.m.! Ne suim noi in autobuz si plecam spre aeronava. Cel putin asa era vorba. Cum ma uitam eu pe geam asa, am vazut un fel de avion care semana cu autobuzul nostru si chiar imi ziceam in gand ca pe vremuri era periculos sa zbori, asta in eventualitatea ca Trabantul la care priveam ar fi zburat vreodata. Probabil acum era piesa de muzeu -gandeam eu. Ce dragut din partea lor sa ne plimbe pe la muzeul aero din Amsterdam! M-am gandit ca e din partea casei. Dar, stupoare!!! Trabantul ala zburator, stramb si mic, cu doua motoare de ziceai ca sunt feonuri, urma sa ne duca in orasul Beatles-ilor!! Instantaneu m-am gandit ca mai bine ne luam de acasa niste parasute, dar am riscat si am luat colegele de apartament. M-a taiat iar transpiratia. Fratilor, am glumit cu chestia aia “sa cazi de pe un cal frumos”, dar cine sa te inteleaga? Am urcat mai mult impinsi, cu gandul la stewardesele dragute ce urmau sa ne imbarbateze. Dar cand e sa se aleaga praful, se alege, nenica!
Doua englezoaice suie paparude, si grase pe deasupra, urate foc, coafate de un frizer aflat in lipsa de inspiratie, mai si zambeau, care intr-o engleza de la mama lor, ne-au invitat sa murim impreuna. M-am dezbracat de geaca (proasta inspiratie, ca pe cursa aceasta au dat drumul la pinguini, era cancer rau) ca sa nu mai transpir, si m-am asezat pe ultimul rand (erau 17), ca asa aveam biletul. In dreptul geamului din stanga unde stateam eu, nu vedeam nimic din cauza feonului de pe partea mea. Nea Fănică urmarea cu mare atentie feonul de pe partea lui. Devenisem curios: s-o ridica autobuzul asta? Si plecam. Eu tot mai speram ca o ia pe vreo autostrada, ceva. Nimic, ligheanul vroia sa zboare. Si zboara, fratilor. Nu mai auzeam nimic din cauza feonului, ca pe partea mea pornise. L-am intrebat si pe Nea Fănică daca se poate usca la par si pe partea lui, dar nu mi-a raspuns, cred ca era impietrit de frica.
Pana una-alta, vine ”festinul”. Doua pachete de biscuiti. Unul mare de 28 grame, si unul mai micut de 25 grame, (probabil ca astia au crezut ca zburam pe luna, si ne-au alimentat in consecinta). Eu le-am mancat cu tot cu ambalaj, ca sa tina mai mult, plus ca nu am facut gunoi. Pai nu-mi cumpar eu avion, ca olteanul, si sa vezi, nenica, ciorba de burta si mititei de deviaza toate avioanele pe urma mirosului de la ele, iar sloganul va fi”deasupra noastra e doar fumul”-de la gratar, bineinteles.
Si cum va spun , in avionul in care nu trece timpul (probabil ca a fost al Beatles-ilor, de aia cantau asa subtire, si mai mult ca sigur i-a inspirat in melodia “let it be”), aterizam pe aeroportul John Lennon, pe ploaie, bineinteles, si cu lozinca “doar cerul e mai sus ca noi”, scrisa pe toti peretii. Sa va fie de ras. Aici am luat un taxi tot de pe vremea cantaretilor, care avea scaunele din spate asezate fata in fata ca in caleasca, dar mergea bine panarama, iar soferul volubil , suporter al lui Everton (rivala de moarte a lui FCL), ne-a urat noroc si sa nu pierdem mai sus de 3-0. Vai, mama noastra!
Home, sweet home
“Hotelul”, cu un singur etaj, camere mici, televizoare si mai mici la care se vedeau doar desene animate, iar baia si mai mica. Cred ca a fost candva gradinita. Zgarcitii astia de englezoi aveau toate chiuvetele cu doua robinete si doua baterii. Una cu apa fiarta, una cu cuburi de gheata- ca aia nu se putea numi apa rece. Spala-te Virgile! Ori te frigeai, ori inghetai.
Mi-a explicat nea Fănică ca trebuie sa pui dopul sa incropesti apa si te speli acolo cu toata familia, catei, purcei etc! Ba, d-aia ati iesit voi primii din criza? Fi-v-ar leoarca de ras, ca aia nu-i bere!
La pret de 3 lire ti se serveau niste laturi, negre, brune, sau blonde, neacidulate si amare rau. La pint ( 0,52 litri). Ca la astia toate sunt pe dos: Volanul pe dreapta, halba e pint, centimetrul e inch, kilometrul –mila, euro- lira(iar mi-a iesit),toate urate, si nu au ciorba.
Veniti mai, sa va invatam noi, ca supa voastra de morcovi (ca alta nu stiti sa faceti),la noi facem clisma cu ea, iesitilor din criza ce sunteti!
Iesim in oras sa reperam stadionul. Intrebam un batranel cum ajungem, si se ofera sa ne duca cu masina lui la stadion. Ne duce, volubil si el, incantat sa cunoasca live niste fosti comunisti, si ne gratuleaza: 3-1 pentru FCL. N-a vrut sa zica 3-0 din bun simt, bun simt ce aveam sa-l percepem in fiecare zi de stat in insula.
Am mancat la un restaurant de langa stadion, eu am luat fish and chips(5 lire), sotia lui Nea Fănică a luat o friptura “suculenta” de vita, 6 lire, uscata ca o șa de cal (ma intreb cum o fi fost cea bine facuta?). Corina a luat o tocana de vita in paine care se zicea ca e varf de gama in Liverpool, pe nume “scouse”, nu rea. De la aceasta mancare vine denumirea accentului localnicilor, ca cu greu intelegeam engleza lor. Cand vorbeau ziceai ca vor sa te scuipe sau sa te bata.
Moarte grea pe Anfield Road
Seara la meci, v-am povestit cum a fost, gasiti articolul in Arena de Calarasi online. [vezi aici]
Acum, turiști ...
A doua zi micul dejun, bufet suedez, care a facut toti banii, mezeluri la greu, italiene, fructe, sucuri naturale, cafea, ceai, si celebrul full English breakfast. Ou ochi, ciuperci, fasole boabe, sunca prajita si carnati. Bun, nenica, faceam plinul in fiecare dimineata. Carnatii- de groaza, erau un fel de paine cu mirodenii, de carne nu s-a auzit. Mananca tu paine cu mustar, sa te vad. La restaurant mai costa si 6 lire pacaleala asta de carnati. La micul dejun ne servea o romanca din Brasov, si spunea ca nici dupa 5 ani de Anglia nu poate suferi carnatii astia.
Am plecat in oras. Aici, surpriza: in luna februarie, intrarile la toate muzeele, sunt gratis. Si au ceva muzee: Maritim, Sclaviei, Walker Art, Beatles,World Museum (care include Muzeu de Istorie naturala, Aquarium, Terrarium si o expozitie noua, numita Plantastic).
Am vizitat toata ziua, cu scurte intermitente, cand ne opream la o latura, ca decat sa ne para rau mai bine sa ne vina rau. Oricum zilnic aveam parte de ploaie, mazariche sau ninsoare. Noi cu geci si caciuli, ei cu maneca scurta.
A treia zi am vizitat Albert Docks, inaugurate de printul consort Albert, sotul reginei Victoria, sot care dupa ce i-a turnat 9 copii, si-a luat talpasita de pe lumea aceasta, foarte tanar fiind. Ea a purtat toata viata doliu, si a condus Anglia cu o mana de fier. Dealtfel si aici, la Liverpool, are un superb monument, devenit punct de atractie turistica.
Liverpool One este noul centru commercial al orasului - oras cu 800 000 de locuitori, al patrulea port al Angliei ca marime. Aici in port se afla un monument inchinat celor care in anii foametei au parasit definitiv Anglia, pentru taramul fagaduintei, America. Sute de mii de englezi au plecat de acasa pentru totdeauna, cu o simpla bocceluta - ce altceva puteai sa iei cu tine? Cutremurator.
Am vizitat si celebrul club unde au debutat Beatlesii, “Cavern Club” si pe locul unde a fost scena se afla acum 4 statui de bronz in marime naturala, care ii reprezinta pe “the fabulous four”: Lennon, Ringo,Mc Cartney, Harisson.
Am mancat la masa lor din taverna de peste drum(the Grapes) si chiar ne-am fotografiat la acea masa (aveau o poza pe perete cu ei la masa in cauza).
In urmatoarea zi, iar noroc. Se sarbatorea Anul Nou Chinezesc, in cartierul chinezesc din Liverpool, cel mai vechi din Europa si cel mai mare din afara Chinei. Sunt niste porti uriase multicolore, aduse de mult din China, strajuite de lei de bronz. Vreo 4 dragoni uriasi au defilat si dansat pe strazi, in bubuitul petardelor. Noi am intrat sa mancam o chinezarie, ceva, si au intrat dupa noi in local si au dansat in jurul fiecarei mese, cam cum fac colindatorii nostri cand vin cu capra.
In ultima zi am vizitat cea mai mare catedrala din Anglia si a cincea din lume, Catedrala Anglicana. Facuta numai din caramida, construita timp de 72 ani, este de-a dreptul uluitoare. In cealalta parte a strazii se afla Catedrala Romano-Catolica , o constructie moderna, de forma unei palnii asezate cu gura in jos. Surpriza consta in faptul ca cele doua catedrale au fost proiectate astfel: cea anglicana de un romano- catolic, iar cea romano-catolica de un anglican.
Asa e viata, asa a fost si aventura noastra. Si-am incalecat pe-un double-decker si v-am spus povestea asa.
